Timp rămas pana la primul tur al alegerilor prezidențiale din România.

Cetățenii din străinătate votează în zilele 8,9 si 10 noiembrie.

Sistemul de guvernare din România



Sistemul de guvernare din România postcomunistă se înscrie în categoria sistemelor de tip semiprezidențial.

Conform unei definiții larg acceptate, semiprezidențialismul este „(…) un regim în care există atât un președinte ales direct de cetățeni pentru o perioadă scurtă fixă de timp, cât și un prim-ministru și Cabinetul său, care răspund politic în fața legislativului” (Robert Elgie).

Sistemele semiprezidențiale generează practici politice și instituționale extrem de variate. Din acest motiv, au fost subclasificate, ținându-se cont de o serie de criterii. Cel mai important criteriu se referă la prerogativele constituționale și legale ale președinților.

În funcție de criteriul prerogativelor șefului de stat, sistemele semiprezidențiale se pot clasifica în trei mari categorii:

  • Sisteme semiprezidențiale de tip prezidențial, acolo unde președintele deține rolul cel mai important în cadrul executivului (ex., Rusia, Belarus etc.).
  • Sisteme semiprezidențiale de tip parlamentar, acolo unde premierul deține rolul cel mai important în cadrul executivului (ex., Austria, Irlanda, Slovenia, Bulgaria etc.)
  • Sisteme semiprezidențiale echilibrate, acolo unde președintele și premierul dețin și exercită prerogative executive, având o importanță aproximativ egală în cadrul Executivului (ex., Franța, România, Finlanda).

Pe lângă criteriul prerogativelor prezidențiale, sunt o multitudine de alte criterii politice și instituționale interdependente, care influențează funcționarea în practică a diverselor sisteme semiprezidențiale:

  • Tipul de regim politic anterior instaurării unui regim democratic și unui sistem de guvernare semiprezidențial (în cazul României, vorbim despre regim totalitar comunism);
  • Structura partidelor politice parlamentare și numărul acestora, precum și potențialul de coaliție existent (în cazul României, avem un sistem de partide multipartidist moderat spre extrem, cu potențial relativ redus de coaliție, rezultat al unor clivaje politice și sociale majore);
  • Procesul prin care sunt selectați candidații la funcția de președinte (în cazul României, de obicei cei care au ajuns să dețină funcția de președinte au fost și chiar sunt cei mai importanți lideri politici; la momentul candidaturii pentru primul mandat dețineau și funcția de președinte al unui partid politic influent);
  • Potențialul de conflict intraexecutiv sau raporturile conflictuale cu prim-miniștrii susținuți de o majoritate parlamentară de o altă culoare politică decât cea a președintelui – situaţia coabitării (în cazul României, în mod special după revizuirea Constituției în 2003, când mandatul președintelui a fost crescut de la 4 la 5 ani, raporturile dintre președinți și prim-miniștri au fost preponderent conflictuale; practic, în 7 din ultimii 14 ani au existat perioade de coabitare între un președinte de o culoare politică și un prim-ministru de altă culoare politică decât cea a președintelui);
  • Personalitatea celor care ocupă funcția de președinte (fiind o instituție unipersonală, Președintele României își va exercita atribuțiile și în funcție de trăsăturile de caracter specifice persoanei care deține funcția);
  • La scurt timp după Revoluția din Decembrie 1989 au fost adoptate o serie de acte normative care prevedeau reglementări de rang constituțional cu privire la sistemul de guvernare al noului regim politic. Cel mai important act normativ postcomunist a fost Decretul-lege nr. 92/1990 adoptat de Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN).
  • Prin acest Decret-lege s-a reglementat ca Președintele Republicii să fie ales direct de cetățeni, iar Guvernul să răspundă politic în fața unui Parlament bicameral. Primul Parlament ales direct de cetățeni după Revoluția din 1989 îndeplinea și funcția de Adunare Constituantă. Astfel, Constituția din 1991, adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991, fără să modifice semnificativ liniile majore ale sistemului de guvernare deja stabilit prin Decretul-lege nr. 92/1990, a păstrat și a definitivat un sistem de organizare a puterii statale de tip semiprezidențial, stabilit anterior de către CPUN.
  • Problema principală pe care trebuiau să o rezolve cei are au dobândit puterea statală în urma Revoluției din 22 decembrie 1989 era să asigure cât mai rapid o legitimitate populară extinsă pentru noile structuri de putere. Or, cea mai largă legitimitate populară se putea obține doar în cadrul republicii, în special într-un sistem de guvernare semiprezidențial, care permitea ca atât Parlamentul, cât și Președintele să fie aleși direct de cetățeni. O dată luată decizia ca șeful statului să aibă o legitimitate populară directă, Președintele devenea un actor constituțional-cheie al viitoarei arhitecturi constituționale a regimului democratic postcomunist. Așadar, opțiunea constituțională pentru președinte ales direct de cetățeni a fost justificată de nevoia legitimării populare urgente a celor care au preluat puterea prin mijloace revoluționare, după căderea regimului comunist.
  • Un al doilea motiv pentru care decidenții politici au optat în 1990/1991 pentru semiprezidențialism a fost strâns legat de necesitatea protejării instituțiilor de tentația concentrării puterii și de pericolul revenirii la practicile de conducere de tip comunist. Astfel, sistemul semiprezidențial a apărut ca o soluție rezonabilă pentru implementarea unei separații a puterilor în stat, în care accentul principal cădea pe controlul reciproc între puterile statului și, în subsidiar, pe cooperarea loială dintre acestea.
  • Decidenții politici din 1990/1991 au avut grijă să gândească și să implementeze un design constituțional în care Președintele României, ca instituție-cheie a noului regim politic postcomunist, să fie legitimat prin votul direct cetățenilor, dar, în același timp, să fie limitat în exercitarea prerogativelor sale constituționale, pentru a se evita riscul concentrării puterii în mâinile șefului statului și, pe cale de consecință, revenirea la practica politică și instituțională a fostului regim comunist.

IMPORTANT!
În Decizia nr. 683/2012, Curtea Constituțională a precizat expres că sistemul de guvernare din România este unul semiprezidențial:
„Alături de alte elemente, alăturate rolului Președintelui României în politica externă, precum calitatea sa de comandant al forțelor armate, președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, competența de a solicita reexaminarea legii, de a sesiza Curtea Constituțională, de a desemna candidatul pentru funcția de prim-ministru, de a numi un prim-ministru interimar, de a numi miniștri, de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, de a consulta populația țării prin referendum, de a numi în funcții publice, de a acorda grațieri individuale, regimul politic consacrat de Constituție trebuie să fie calificat ca fiind unul semiprezidențial”.

În Uniunea Europeană, cele mai multe state au un sistem parlamentar sau de tip parlamentar. Cele mai multe state cu sisteme semiprezidențiale sunt statele cu foste regimuri comuniste din Centrul și Sud-Estul Europei, respectiv din zona Baltică.

  • 13 state sunt republici cu sisteme de guvernare semiprezidențiale
    • fie semiprezidențialism echilibrat (Croația, Finlanda, Franța, Polonia, România)
    • fie semiprezidențialism de tip parlamentar (Austria, Bulgaria, Cehia, Lituania, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Irlanda)
  • 14 state sunt monarhii constituționale sau republici cu sisteme de guvernare parlamentare:
    • 7 monarhii constituționale (Belgia, Danemarca, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Spania, Suedia)
    • 7 republici parlamentare (Estonia, Germania, Grecia, Italia, Malta, Letonia, Ungaria)
  • un stat cu sistem de guvernare prezidențial (Cipru)

Editiile anterioare
×

Editiile anterioare